|
blackwind
Administrator
Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 262
|
|
Multi au auzit de pescuitul cu boilies-uri de la televizor de la unele emisiuni de pescuit ori au citit prin reviste sau internet ,dar nu cred ca toti acestea sunt si interesati cum au aparut aceste inovatii ale pescuitului la crap.In anii '70 pescari ide crap din UK foloseau drept nada pentru crap coaja de paine , sunca presata(luncheon meat) , momelile naturale , ca ramele si viermii, pastele de cu aroma de crenvursti si mancarea granulata pentru pisici ca de exemplu.
Invetia boilies-urilor apartine unui domn pe nume Fred Wilton de profesie docher din comitatul Kent. La sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70, Fred Wilton si grupul lui de prieteni au pescuit cu rezultate exceptionale pe o serie de lacuri, folosind nade de fabricatie si mai ales de conceptie proprie. Teoria si ingredientele care stateau la baza producerii acestor nade au fost prezentate public pentru prima oara intr-un numar din 1972 al revistei The Carp. La inceput, nadele s-au numit"High-Nutritive-Value baits", nade cu valoare nutritiva ridicata, iar mai tarziu, in acelasi spirit scientist, "High Protein Baits", nade cu un continut de proteine ridicat. Cum insa erau fabricate prin fierbere, pescarii au gasit ca e mai simplu sa li se spuna "boiled baits", nade fierte, apoi si mai simplu sa li se spuna "boilies". Daca va puteti gandi la un diminutiv romanesc pentru "nade fierte", ati gasit traducerea cuvantului "boilies".
Inventia lui Wilton avea o baza stiintifica, era formulata in termeni stiintifici si constituia rezultatul eforturilor lui de a produce nada absoluta. Crapul, sustinea Wilton, recunoaste instinctiv valoarea nutritiva a unei nade, odata ce s-a hranit cu ea, si, daca e nadit sistematic cu nade a caror valoare nutritiva e ridicata, va ajunge sa le prefere.Ca multe alte teorii revolutionare, si aceasta a suportat la inceput destule critici. Unii sustineau ca e imposibil ca un crap sa recunoasca valoarea nutritiva a nadei, fiindca e lipsit de inteligenta. Altii, dimpotriva, admitand valabilitatea ideii, se opuneau folosirii boilesurilor, de teama ca lacurile aveau sa fie pur si simplu golite de peste.
Primele boilesuri erau, in esenta, un amestec de lapte si proteine vegetale. Principalul ingredient era caseina, care e o pudra derivata dinlapte. In compozitie, mai intrau oua, lactalbumina, caseinat de calciu si diverse proteine vegetale, ca pilda faina de soia. Pentru a face nadelemai bogate in vitamine si minerale, Fred Wilton adauga un supliment folosit la nutritia cailor, Equivite. Tot Wilton a avut meritul de a introduce in reteta boilesurilor atractanti, uleiuri esentiale al caror miros puternic crapii aveau sa-l recunoasca foarte usor si sa-l asocieze cu sursa de hrana.
Cei ce au inteles importanta teoriei lui Wilton si au constatat efectul uimitor al noilor nade asupra crapului s-au confruntat cu o problema serioasa: ingredientele erau greu de gasit, iar cand se gaseau, erau scumpe. Nu existau boilesuri de cumparat, pescarii trebuiau sa si le fabrice singuri. Primele boilesuri gata facute au aparut in magazinele cu articole de pescuit abia in 1977. Apoi, la scurt timp, ingredientele folosite de Fred Wilton au putut fi cumparate sau comandate, la preturi rezonabile, din aceleasi magazine, nu din supermarketuri sau farmacii, ca pana atunci.Boilesurile initiale erau puse direct pe carlig. Montura cu fir de par folosita astazi e o inovatie de la sfarsitul anilor '70 (autorii ei sunt pescarii britanici Kevin Maddocks si Len Middleton) si a devenit populara in Marea Britanie numai dupa aparitia cartii lui Kevin Maddocks, Carp Fever, in 1981. Pana atunci, se pescuia cu carligul ingropat in boilies, nelasand afara nici macar varful pentru asta, boilesurile erau si ele mai moi decat cele de azi.
Fred Wilton recomanda folosirea boilesurilor ca nada selectiva, adresata in special crapului si in special exemplarelor mari, insa de-alungul anilor '70 tendinta celor mai multi pescari britanici a fost sa pescuiasca la crap in primul rand cu paste. Pentru cei care preferau pescuitul de suprafata celui de fund, Wilton a inventat o "prajitura plutitoare" folosind aceleasi ingrediente ca la boilies, dar dubland cantitatea de ou, spre a mari flotabilitatea produsului, iar pasta rezultata nu era fiarta, ci coapta in forme de metal, in cuptor. Astfel de "prajituri plutitoare" se folosesc cu succes si astazi.In sfarsit, pentru a intelege mai bine drumul parcurs de boilies, trebuie spus ca succesul lor, oricat de revolutionara le era compozitia, n-ar fi fost posibil fara o revolutie similara in conceptia asupra nadirii. In anii '70, pescarii britanici nadeau foarte putin. Nadirea grea, asa cum o intelegem azi, era inca departe. Cu zece uncii (o uncie are 437 de grame) de nada, scrie Paul Selman, se nadea si se pescuia un weekend intreg. Nada din carlig era de obicei singura nada, iar cateodata se mai aruncau alte cateva bucatele de nada in jurul ei.
A fost meritul lui Rod Hutchinson sa demonstreze ca nadirea intensa sta la temelia unui pescuit de succes. Hutchinson si-a inceput experientele indomeniul nadirii prin nadiri grele cu canepa si, cand metoda a dat rezultate, a extins-o la nadiri cu diferite tipuri de seminte, incantitati substantiale. In ape curate, bogate in vegetatie, in care hrana crapului consta mai ales in viermusi, melcisori sau larve, Hutchinson incerca sa deturneze acest tipar al hranirii spre o hranire cu aproape orice fel de seminte de mici dimensiuni, oferite crapului din abundenta. S-a dovedit ca pestii nu erau interesati decat de unele dintre aceste seminte, in timp ce pe altele le ignorau, iar nada cea mai larg preferata era porumbul. Astazi, nadirea grea (cu porumb si, pentru cei ce-si permit, si cu boilies) nu mai e un secret pentru pescarii de crap, insa la jumatatea anilor '70, in Marea Britanie, a fost privita ca o inovatie.
_______________________________________
|
|
